Povesti de viata dintr-un camin de batrani – Cum am invatat sa traiesc cu Alzheimer…

Pregatiti-va sa ascultati o poveste, una dintre multele pe care le-am ascultat de-a lungul vizitelor mele repetate intr-un camin de batrani, una dintre multele ce m-au impresionat pana la lacrimi…


Nu este vorba despre un azil oarecare, ci chiar de acesta, de Casa mea Eden, locul unde am inceput sa fac cunostinta cu sentimente straine mie, precum mila si compasiunea. Este locul unde-am mai descoperit ce-nseamna tristetea, dar si bucuria sincera, neconditionata.

Urmeaza o povestioara ca oricare alta, brazdata pe ici, pe colo, cu sentimente puternice, cu emotii si ganduri profunde, o povestioara transmisa din gura-n gura, de la rezidenti, la ingrijitori si iar la rezidentii acestui azil de batrani.

Este povestea unei persoane speciale, a unui om bland si in acelasi timp puternic, a unui om onest, pentru care sinceritatea si respectul au reprezentat doua dintre valorile fundamentele de la care nu s-a abatut nici in ultimele sale clipe.

Este povestea LUI… sau mai bine-zis era… Pentru ca EL, omul care mi-a inspirat istorioara auzita pentru prima data chiar la casa de batrani, este acum unul dintre ingerii milostivi ce ne priveste din ceruri…

Era… Pentru ca intr-o nefericita zi, o boala ingrozitoare avea sa-l rapeasca din mijlocul celor care l-au cunoscut si indragit, transformandu-l treptat, intr-o fiinta delicata, golita parca pana si de ultima picatura de umanitate.

Va vorbesc despre dementa, mai exact despre ceea ce se numeste Alzheimer sau ”boala uitarii”.

Va vorbesc despre acel monstru teribil, ce l-a condamnat la uitare, tinandu-l prizonier intr-un univers departe de realitate.

Va vorbesc despre o boala cruda, care nu l-a iertata, ci a lasat un gol adanc in sufletele si gandurile celor care-au iubit omul de odinioara.

Va vorbesc despre EL, un oarecare ce-a fost tatal, sotul, bunicul, fratele, prietenul cuiva.

Mi-ar fi placut sa-l cunosc face to face. Chiar m-as fi simtit onorata, cu toate ca in intervalul permanentei sale in caminul de batrani Casa mea Eden, era trecut deja intr-o stare de declin fizic si cognitiv aproape total.

Mi-ar fi placut sa-i cunosc ochii albastri ca marea si sa incerc sa-i mai descopar o licarire de viata, o tresarire in fata femeii pe care-a iubit-o, in fata fiicei de care nu-si mai amintea sa fi existat vreodata.

Din pacate, l-am cunoscut doar din spusele lor, a bunicilor cu fetele zbarcite si spatele garbovit de apasarea deceniilor si de greutatea gandurilor, multe cate stelele cerului.

Cineva mi l-a descris cu privirea-i goala, uneori inghetata, alteori cuprinsa de disperare, ca si cum si-ar fi dorit sa le poata spune tuturor ca este constient de tot ce i se-ntampla.

Si intr-o buna zi, am avut placerea sa-i cunosc sotia, o faptura calma, care din cand in cand, ma privea cu ochii-i galesi. Era internata in acelasi azil despre care va pomeneam mai adineauri.

Au venit impreuna, EL si EA, adusi de o fiica iubitoare, care nu a indraznit sa-si desparta parintii acum, la apusul vietii. Au venit impreuna, pentru ca EA, sotia, in toti cei 40 de ani de convietuire, nu a ramas fara EL nici macar o singura noapte.

Cu dragoste si devotament, i-a fost alaturi pana ce eternitatea l-a primit pe-al sau taram. Ajuns in cea din urma faza si cea mai grava, a fost unica pe care-a mai recunoscut-o dintre toti dragi lui.

Pentru ca intre ei a continuat sa existe o legatura trainica, pe care n-a vrut s-o lase sa se destrame si sa dispara-n van impreuna cu toate amintirile lui.

Si a recunoscut-o pana ce-a-nchis pleoapele pentru totdeauna, lasand sa-i scape ultima rasuflare si sa-i pulseze pentru ultima oara, inima, o inima calda, plina de bunatate, asa cum i-a fost intreaga existenta.

”Imi lipseste nespus… Il port si-acum in suflet si-n gand… Il voi purta atata cat voi mai avea zile si amintiri. Il revad inca… sau cel putin o parte din ceea ce-a fost odata. Pentru ca fiica noastra ii seamana intru totul.

Am preferat sa raman internata tot aici, unde am pierdut una dintre cele mai dragi fiinte… pe EL. Din pacate, se pare ca vom avea acelasi destin sumbru, dar de care nu ma tem…

Nu ma tem, pentru ca oamenii locului au multa grja de noi, suferinzii, pentru ca pun suflet in tot ceea ce fac aici, ca si cum ar fi de-ai nostri…

Nu ma tem de destinatia care, inevitabil, m-asteapta, pentru ca de la EL am invatat cum sa traiesc cu Alzheimer… Este dur, dar voi trece cu bine si peste-aceasta cumplita-ncercare…”

  • 1693
  • Ultima modificare %PM, %15 %765 %2016 %20:%Sep

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.