Povesti de viata: ”Doar pentru ca am 90 de ani, nu inseamna ca sunt de aruncat”

La Casa mea Eden, un minunat camin de batrani Soimi Bihor, cine ajunge ca oaspete sau apartenent simte caldura in fiecare gest al personalului si in fiecare coltisor – inauntru si-afara.

Aici, lucrurile se intampla ca intr-o mare familie si nimic nu e lasat de izbeliste. Nu sunt lasate de izbeliste nici povestile celor ce trec pragul centrului... unele atat de reale incat aproape ca le traiesti odata cu cuvintele povestitorului.

Incetul cu incetul, se contureaza inca o poveste de viata, traita de o doamna cu 90 de ani batuti pe muchie, poveste ascultata si prezentata acum si altora. Probabil, va impresiona fiecare cititor ce binevoieste a parcurge cu rabdare tot ce voi avea de scris.

Camin de batrani Soimi Bihor: Povestea unui suflet trecut de 90 de ani

Am o familie frumoasa, cu nepoti. Toti sunt realizati. Nu locuim impreuna. Nici macar in acelasi oras. Dar acest lucru n-a fost niciodata un obstacol, mai ales de cand cu tehnologia, cu posta electronica, cu retelele de socializare si minunatul WhatsApp.

Ne auzeam si ne vedeam frecvent si inainte de pandemie si de recuperarea mea in centrul de ingrijire. Ne auzim si ne vedem si acum – mai putin fata-n-fata. Dar ei imi sunt aproape.

Desigur, si rutina mi s-a schimbat de cand cu aceasta nebunie care-a cuprins intreaga planeta.

In toate cele 9 decenii de viata nu am mai trait o situatie ca aceasta. Am trait razboaie, am trecut de o boala necrutatoare, am emigrat pe un alt continent, intr-o alta cultura, apoi am revenit la patria mea de suflet, Romania.

Abia dupa 50 de ani am inceput sa calatoresc mai mult – abia atunci situatia financiara mi-a permis. Apoi mi-am descoperit pasiunea pentru arta, cu tot ce inseamna pictura, sculptura si literatura.

Am inceput sa pictez si am luat cursuri de sculptura. Am inceput sa scriu, fara ca macar o data-n anii de dinainte sa am habar de vreunul dintre talentele mele. Le-am facut pe toate pur si simplu. Chiar nu stiu pe unde au stat ascunse in primele 5 decenii ale vietii mele...

Am continuat sa fac aceleasi lucruri si la 65, si la 75 de ani cand am trecut printr-un greu moment de rascruce. Dupa aproape o jumatate de veac impreuna, Dumnezeu a considerat ca are pentru sotul meu alte planuri. Mi l-a luat... prea curand, as spune...

Dar nimic nu m-a oprit din a-mi continua viata.

In pensie de suficienti ani, m-am concentrat pe lucruri si activitati care ma reprezinta, in care ma regasesc si-mi fac placere cu adevarat.

Am pastrat in viata mea persoanele pe care le iubesc si alaturi de care gasesc intelegere. M-am indepartat de toti acei langa care nu ma simteam EU, care mi-au curmat elanul si nu m-au sustinut, din partea carora am simtit energii care-mi dadeau disconfort.

Acum am 90 de ani batuti pe muchie.

Stiu sa folosesc email-ul si sa navighez pe internet. Sunt prezenta pe retelele de socializare si pe WhatsApp. Toate aceste mijloace ma ajuta sa fiu mai aproape de fiul meu si de nepotii pe care-i vad doar foarte rar.

Pot spune ca am avut o viata plina... cu de toate... Si inca nu s-a terminat. Mai am atatea de facut!

Nu mai sunt in gradul sa suport o calatorie mai lunga decat casa mea draga pe care-am lasat-o pentru a veni aici. Dar pot inca sa ma bucur de placerile vietii, de pasiunile mele si de familia mult iubita.

Imi doresc sa-mi scriu gandurile si poate sa le public. Imi doresc sa-mi vad nepotii parinti la randul lor. Si multe pe langa...

Doar pentru ca am 90 de ani, nu inseamna ca sunt de aruncat sau ca nu pot visa. Nu inseamna ca trebuie sa-mi astept resemnata sfarsitul.

Astept insa sfarsitul pandemiei. Si atata timp cat voi fi creativa si ma voi inconjura de persoanele si lucrurile dragi mie, nimeni nu are dreptul sa mi le ia...”.

Foto: www.esmv.org

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

Inscrie-te la Newsletter si vei fi la curent cu ultimele noutati!